Am avut un intercourse cu Boala Lyme

Urăsc spitalele din mai multe motive, bine, nu doar spitalele, tot ce ține de medicamente, doctori și mai ales seringi.

În urmă cu două-trei săptămâni am avut o mare (mică la început) problemă, m-am trezit cu o căpușă atașată de piele în zona omoplatului. Eu habar nu aveam că asemenea gângănii pot cauza probleme așa că am apelat la ajutorul colegilor de cămin și pâna urmă am reușit să mă descotorosesc de ea, întreagă.
Am văzut câteva zile că zona era roșie și puțin umflată, am crezut că e ceva normal și nu mi-am mai bătut capul, până într-o zi când fără să vreau am aruncat o privire în zona cu pricina, mă alesesem cu o pată groaznic de mare, roșie și umflată, lăsând la o parte faptul că era să fac un mic atac de panică, m-am apucat să studiez internetul, așa cum face orice om, mi-am căutat simptomele. După vreo 3 ore de studiu pe forumuri, site-uri de sănătate și câte și mai câte, am ajuns la concluzia că era o infecție cauzată de bacteria Borrelia care a fost transmisă de căpușă (cunoscută drept boala Lyme), evident că am găsit și modalitatea de tratare și tot ce trebuia știut. M-am hotărât, însă, să nu apelez la „medicația după ureche” și să dau o șansă sistemului medical din România.
A doua zi am fost la urgențe, fiind la facultate în alt oraș, chiar nu știam unde altundeva aș putea merge. Acolo am dat de hârțogăraie, trebuia completat un nu știu ce formular ca să fii primit, noroc că mereu am buletinul la mine! Am așteptat apoi în jur de o oră până am fost primită în cabinet de o asistentă destul de drăguță spunându-mi să mai aștept acolo câteva minute după doctorul care trebuia să vină.
În sfârșit, și-a făcut și acesta apariția, era un bărbat la vreo 35 de ani cu brunețel, cu parul prins într-o codiță, m-a luat destul de tare în momentul în care am început să-i povestesc care e problema mea.
„Păi și ce cauți la urgențe, de ce nu te-ai dus la medicul de familie?” Eu fiind din Vâlcea i-am explicat că nu am avut cum.
„De ce ai așteptat două săptămâni? Ce-ai lucrat până acum?” I-am explicat frumos că fix în urmă cu o zi observasem cât de mare era erupția pe piele și am venit cât de repede am putut.
„Și de unde să știu eu ce să-ți fac, ăsta nu e caz de urgențe, dacă s-a întâmplat acum două săptămâni ce legătură are căpușa?” Am încercat să-i arăt zona, să își dea seama că e destul de grav, să îi spun că epicentrul era chiar mușcătura, însă degeaba.
S-au uitat la asistentă și i-a spus în scârbă să-mi dea o trimitere pentru a doua zi la dermatologie și să văd dacă vrea să mă primească la infecțioase, dacă nu, aia e.
Evident că fiind o persoană mai vulcanică, în momentul în care am ieșit din spital după drumuri și așteptat, plus luat la mișto din partea unui medic, generalist în teorie, care ar trebui să știe câte ceva din toate, am rupt biletul de trimitere.
M-am bazat pe ceea ce citisem și auzisem de la tatăl prietenei mele și de la încă o doamnă foarte drăguță din spital (amândoi trecuți prin același lucru) și m-am dus în prima farmacie să-mi iau Doxicilină (antibiotic), da știu, normal nu ar trebui să se dea fără rețetă, însă am fost destul de convingătoare. Mi-am luat pe 5 zile cu speranța că poate eritemul o să se retragă.
După prima doză, s-a decolorat destul de mult, însă am fost sfătuită din mai multe părți să merg totuși să-mi fac niște analize la infecțioase, să mă asigur că tratamentul e bun, să nu risc aiurea. M-am prezentat din nou la urgențe, era vineri (1 iunie), și am cerut o trimitere pentru infecțioase pe motiv că pe prima o pierdusem (era parțial adevărat, trimiterea nu mai era la mine, scopul scuză mijloacele) moment în care mi s-a spus că la urgențe, ghiciți ce!, nu se dau trimiteri, am rămas mască, i-am spus doamnei că pe prima tot de acolo o luasem, mi-a spus să merg lunea, fiind 3 zile libere nu mai găseam pe nimeni, la cabinetul de la căminul studențesc, pentru că doar de acolo pot lua o trimitere dacă nu sunt din județ. Am plecat iar de la spital fără nici un răspuns. Am așteptat 3 zile, continuând să-mi iau tratamentul, eritemul era retras aproape complet. Am ajuns la cabinetul studențesc, unde în sfârșit am dat de un om inteligent, i-am povestit tot, ce și cum, însă în momentul în care i-am cerut o trimitere mi-a spus că nu se poate deoarece nu au contract cu casa de asigurare. Evident că i-am zis că fusesem trimisă de la urgențe, moment în care am auzit cea mai bună replică „Cei de la urgențe sunt proști!”.
Omul m-a sfătuit foarte bine, m-a întrebat de simptome, tratamentul luat și mi-a spus că nu e nimic grav, era sigur în proporție de 99%, și că îmi luasem bine și tratamentul, mi-a dat chiar și un bilet de trimitere pentru infecțioase (nu e același lucru cu o trimitere oficială, era doar o hârtie la mână) și mi-a spus că analizele, dacă or să mi se facă vor fi plătite la jumătate (depinzând și de doctor asta).
În sfârșit, am ajuns la infecțioase unde am întrebat de o doamnă doctor pe care mi-o recomandase o studentă în anul 6 la medicină, spunându-mi că e foarte bună și foarte de treabă, din păcate, aceasta nu era prezentă, și am intrat în cabinet unde mai era un medic (femeie), i-am arătat biletul și zona cu pricina, mi-a spus că trebuie să fac o cură de încă 10 zile de antibiotice și mi-a dat rețeta.
Tratament: Doxicilină 100mg/2 ori pe zi + probiotic (fix ceea ce îmi luasem și eu)
Diagnostic: Boala Lyme.
Ei, acum spuneți voi, cine a știut mai multe, generalistul de la urgențe sau eu după 3 ore de studiat internetul, vă las pe voi să decideți.
Reclame

ești mov

Îți amintești când spuneai

Că ești mov de fericirea mea?

Și iubeai albul meu

Contopit cu un roz pal pe vârful petalelor.

Eram două flori frumos de diferite

Ce se completau într-un degrade perfect,

Eu eram lumina ta

Iar tu întunericul meu,

În mijloc eram noi și o pajiște verde.

Cu timpul albul meu prăfuit

Ți s-a părut murdar

Și florile au început să se ofilească,

Cu ele, și noi

Și ne-am stins de viață și de dragoste,

Căci nu vedeai că ceea ce numeai murdar

Era pata care ne unea.

Petalele mele s-au inchis căzând pe rând,

Tu ai înflorit însă mai frumos

Într-o grădină îndepărtată.

Ești mov, eu alb, iar situația nu era roz deloc.

Băieți, de ce ne furați totul?!

Nu am să înțeleg niciodată care e treaba cu băietii și lăudatul, mereu fetele au fost acuzate că ar fi indiscrete și că n-ar putea să țină secrete, dar nici cu băieții nu îmi e rușine. Să nu mai spun de faptul că bârfesc, și nu așa light, sunt ca țațele ălea care stau și iau la rând tot satul cu noutăți și informații în premieră despre fiecare. În plus, sunt foarte răi, și au tupeul să spună de fete, sunt în stare să îți sară la gât imediat, și nu așa, în haită, plus că unii au un stil de a face glume și miștouri pe care doar ei îl înțeleg și doar lor li se pare amuzant. Când nu sunt răi, în schimb, mai plâng și ei, că na, l-a mâncat în cur pe Bittman să spună că și băieții plâng câteodată și uite așa au început sentimentele să iasă din ei șiroaie și să fie sensibili și sufletiști, de parcă nu tot ei acum ceva timp erau masculii ăia alfa care schimbau fetele ca pe șosete și nu le păsa dacă vreuna plânge.

Mă fascinează și intrigă faptul că au început să ia toate trăsăturile odată feminine și să și le însușească cu foarte multă grație, și nu mă refer doar la cele legate de caracter, comportament, atitudine, ci și la cele fizice.

Să clarificăm o treabă de la început, una e să te îngrijești alta e să îți iasă un vagin în loc de penis.

De la epilat, pensat excesiv, manichiură, până la machiaj și vopsit. Ne luați totul, mai lipsește să vă băgați botox în buze și silicoane și e perfect, vă luăm ca ceva copii ieftine, nu ca iubiți.Plus că și în materie de fashion ne cam plagiați, de la genți la tocuri și eșarfe până la chiloți tanga.

Pentru mine și majoritatea fetelor sănătoase la cap, bărbat e ăla care mai are o urmă de par pe piept, mâini sau față, care inspiră bărbăție când te uiți la el, nu fetițism. Mi se pare penibiluț când aud bărbați în toată firea că au programare la epilat sau manichiură, ce naiba, mâine poimâine îi auzi că le-a venit prima menstruație și sunt la vânat de tampoane.

Niciodată n-am să iau în serios un băiat epilat până la os, cu sprâncene Nike și super fashion. Adică ce ai putea să faci, băiatu’ meu? Să scoți benzile de ceară din buzunar și să mă ataci cu ele? Să mă ameninți cu penseta? Sau să mă înjunghii cu pila de unghii? Serios.

Să vă spun un secret, niciodată o fată nu o să iasă cu un băiat mai îngrijit și împopoțonat decât ea, care se îmbracă mai bine, care e mai pensat sau mai epilat, pentru că lucrurile acestea aparțin fetelor, noi suntem sexul frumos, voi sunteți niște animale și așa trebuie să rămâneți, un fel de oameni ai peșterilor doar că în variantă spălată, pieptănată, împarfumată și îmbrăcată decent, asta e tot ce trebuie să faceți ca să fiți frumușei și atrăgători.

Cât ai înălțime?

Mare greșeală să găsești subiect de glumă înălțimea cuiva, mai ales dacă încerci să faci tot felul de dume cu o olteancă get-beget, nu doar că n-ai să apuci să termini tentativa de glumă ci ai să-ți înghiți cuvinte cu vârf și îndesat. Nu că n-aș accepta glume legate de cei 156 de cm pe care îi dețin de câțiva ani de zile fără plus sau minus, chiar țin la glumă, dacă nu depășește limita bunului simț sau dacă nu e agasantă cumva, mă distrez și eu de fiecare dată când prind ocazia, nu de alta dar pentru mine faptul că sunt scundă nu reprezintă un dezavantaj sau un defect.

Hai să fim serioși, pot să agăț orice băiat, pentru că nici un macho man în lumea asta n-o să poată să fie mai scund decât mine, și pe lângă asta, am loc și de tocuri! Ia să te văd pe tine, la 175 cum ieși cu prietenul tău, și pe 15 cm cui, ambele în aceeași zi, fără să-l faci să se simtă al naibi de ciudat.

E adevărat că nu ajung pe la rafturile de sus și că o eventuală carieră de model se află la o operație de mărire a tibiilor distanță, dar să fim serioși, treaba cu rafturile e pretextul perfect prin care să agăț un băiat drăguț! Dacă chiar aș avea o zi în care să mă plictisesc groaznic m-aș duce prin zona cu shopping city, aș face ala-bala-portocala între Auchan, Kaufland și Carrefour și mi-aș alege un raion frecventat de băieți, nu la after-shave sau ulei de masina, dar nici la tampoane, undeva între, să nu par nici obsedată nici luată, și aș aștepta câteva minute trecerea unui băiat simpatic pentru a mă ajuta să iau ceva de pe raftul cel mai înalt, de aici încolo, pură fantezie! Iar de modelling, să fim serioși, Dumnezeu a lăsat carbohidrații și alcoolul pe pământul ăsta cu un scop și n-am de gând să-l dezamăgesc doar ca să fiu o stafie umblătoare, plus că există BRAVO AI STIL pentru ratatele ca mine, dacă a putut Marissa, pot și eu.

Bine, există câteva dezavantaje, cum ar fi că orice pereche de blugi normală o să aibă un surplus de material de cel puțin juma’ de palmă, sau că atunci când gătești trebuie să faci ture cu scaunul pe la sertarele de sus ca să aduni ce-ți trebuie, la fel și faptul că nu prea poți să te cațări mai pe nicăieri, iar scaunul de la mașină nu e niciodată îndeajuns de în față ca să poți ajunge la pedale așa cum ți-ai dori, dar asta e partea a doua.

Să revenim, glumele despre pitici, elfi, hobbiți, minioni, etc, am avut mai multe apelative pe baza faptului că sunt scundă decât pe baza a orice altceva. Nu mă înțelegeți greșit, e amuzant, prima dată, după devine kitschos și enervant. Nu vreau să fiu rea sau ceva, dar când aud minionul meu frumos sau e pitică dar e a mea mi se declanșează subit o senzație de greață. Eu rămân la PITICĂ NENOROCITĂ, mersi!

Și nu, nu avem ceva vreme diferită, animalelor. Ne separă maxim 30-40 de cm din partea ta, și o tonă de cărți citite din partea mea, dar mă rog, ăstea pier în fața Înălțimii Tale. Și da, mă enervez dacă mă folosești drept suport de cot sau cuier sau ce mai vrei! Să nu mai spun de semințele ălea pe care zici că poți să mi le scuipi în cap, acolo se subînțelege gradul de cultură.

Mă rog, bucurați-vă de centimetri, care oricum vă lipsesc dintr-o parte sau alta. Eu rămân cu vorba mea, înalt ca prăjina și prost ca… știți voi.

Hai că vă zic eu cum stă treaba cu Valentine’s Day

Încă o sărbătoare adusă cu japca din occident ca să fie și românu’ în ton cu moda, chit că mai are și un Dragobete în aceeași lună, pe care nu știu dacă ați văzut sau nu, nu prea îl sărbătorește nimeni.

Ciocolățele, inimioare, trandafirași, ursuleți, mașinuțe, bijuterioare, și câte și mai câte în această zi minunată, un alt prilej de a specula o relație perfectă și minunată pentru pipițele în cauză. Cum ar putea să creadă lumea că el îi dă în bot până o bagă la nani atâta timp cât scoate mia de euro din buzunar pentru cățelușa, pardon, iubita lui, sau că tipul mai racolează încă 2-3 domnișoare la săptămână să-i încălzească așternutul când se plictisește, dar toate astea pot fi ușor trecute cu vederea când în perimetrul vizual intră ceva împachetat frumos, cu fundiță roșie, scump neapărat, eventual să strălucească, din memoria domnișoarei și a colectivului care vede minunăția se șterge automat orice problemă a cuplului în cauză și apare un singur gând: „Wow, cât o iubește!” Pentru că ne-am transformat într-o nație de materialiști și avem nevoie de dovezi uriașe ca să realizăm cât ne iubește partenerul, și pe lângă asta, mai avem nevoie și de sărbători comerciale ca să putem goli rafturile magazinelor care profită de simplitatea activităților noastre cerebrale și de faptul că suntem închiși total și mergem cu turma.

În loc să se promoveze iubirea de sine și dragostea față de aproape, dragostea simplă și necondiționată, că până la urmă, aia te face fericit, se promovează fățărnicia și materialismul, de parcă ai neapărată nevoie de o sărbătoare basic, în care toți se iubesc, ca să îi poți demonstra sau cumpăra iubirea partenerului.

Oamenii sinceri și simplii n-au nevoie de Sfântul Valentin ca să-și cumpere cadouri sau să se iubească, pentru ca mai apoi să se ignore tot anul sau să revină la obiceiuri toxice, nu, pentru ei Valentine’s Day o să fie o zi în care se iubesc la fel de mult precum s-au iubit tot anul, arătându-și cu gesturi mici și sincere ce înseamnă unul pentru celălalt.

Iar pentru voi, cei care încă nu v-ați găsit un suflet pereche, sărbătoriți ziua asta, fiecare om este îndrăgostit, de un hobby, o pasiune, un loc, o activitate, petreceți timpul ăsta iubindu-vă și investind în voi, în sufletul vostru, faceți ceea ce vă face fericiți, renunțați la oamenii toxici din jurul vostru, zâmbiți mult, gândiți-vă cum să vă îmbunătățiți starea actuală și mâine repetați totul, nici voi nu aveți nevoie de Valentine’s Day ca să fiți fericiți, asta depinde doar de voi și de ceea ce investiți în voi.

Pe el da, amintirile nu

Am trecut pe lângă locurile noastre, cât aș da să mi le scot din cap, să redevină niște simple locații de care să nu mă lege nimic, să nu-mi apară flashbackuri cu tine, cu noi, să nu te mai văd acolo, să dispari. Sunt peste tot, în locul ăla ne-am sărutat, în celălalt mi-ai spus că mă iubești, în altul m-ai făcut să simt asta, acolo ne-am certat prima dată și tot acolo ne-am și împăcat, în cealaltă parte te-am văzut cu lacrimi in ochi, iar în locul de lângă m-ai făcut să plâng, undeva mi-am dat seama că te vreau lângă mine toată viața iar altundeva mi-am dat seama că n-o să te am atâta timp, pe acolo am mers de ziua noastră, mai departe am fost de ziua mea, iar de ziua ta am fost pe lângă, ești până și aici, și aici ai fost de multe ori, atât de multe încât ai rămas impregnat în tot ce mă înconjoară. 

Și cum să nu simt măcar o fărâmă de tristețe când fiecare loc ne poartă imaginea, amintirea, iubirea, când locurile acelea duc cu ele visul a ceva ce putea să fie, duc cu ele suferință și o iubire pierdută. Cum să uit totul când fiecare lucru îmi amintește de tine, fiecare eveniment, fiecare obiect, fiecare locație, fiecare melodie, fiecare subiect de discuție.

Cum pot să scot amintirea ta din gândurile mele? Cum pot să mă bucur de o discuție, de o plimbare, fără să mă scârbească sau întristeze fiind prezentă amintirea ta? Cum pot să ascult o melodie fără să îmi sară gândul la ceea ce a fost? Cum pot să mă împac cu mine și să uit totul? Cum pot să înceteze să te urăsc pe tine și să-ți iubesc amintirea? Cum poți să-mi dispari total și ireversibil din minte și  să mă lași să mă bucur de viață? Cum pot să îmi scot jignirile din minte și să-mi ridic moralul și stima de sine, cum pot să uit amintirile frumoase cu care m-am mințit că meriți atâta timp? 
Cum pot să mă mint mai bine că sunt bine?

Ce-am învățat in 12 ani de școală

Acum, la facultate fiind, cred că pot foarte simplu să fac un rezumat a tot ceea ce a reușit să mă învețe sistemul educațional românesc în toți acești ani.

Am învățat că trebuie să taci pentru că așa ți se spune și că nu e bine să vorbești când ți se pare că ești nedreptățit. Am învățat că banii cumpără absolut tot, de la subiectele din teze până la diploma de bac, și că cel care vrea să învețe trebuie să se chinuie ca un prost. Am învățat că trebuie să respecți un profesor pentru că are un statut, chit că poate ești mult mai citit decât el și n-are ce să te învețe. Am învățat că se promovează doar un anumit tip de inteligență și că memoria trebuie ocupată cu materie inutilă. Am învățat că pe nimeni nu interesează performanța ta și că nimănui nu-i pasă să excelezi în domeniul la care te pricepi. Am învățat că dacă pupi in cur și iei cadouri ești rezolvat. Am învățat că nu e bine să spui când nu înțelegi ceva pentru că n-o să ți se explice. Am învățat că trebuie să te lași făcut prost de un om obosit de viață care-i plin de scârbă și sictir. Am învățat că în afară de câteva chestii basic care să te scoată din sfera analfabeților și a agramaților nu înveți nimic esențial care să te ajute în viață. Am învățat că individualismul și personalitatea trebuie subjugate prin uniforme și reguli absurde și că libera exprimare este doar teorie.

Am învățat că sunt puțin oameni în învățământ care chiar își dau interesul în educarea unor noi generații și formarea lor, nu ca o gloată de proști, ci ca indivizi gata să pășeasca spre greutățile vieții pregătiți, că puțini încearcă să te învețe, să te ajute și să-ți explice și că de multe ori sunt puși la zid dacă trec peste modul stupid și învechit de predare și dacă vor să aducă ceva nou, ceva util. 

Am învățat că mai durează mult până alții or să aibă ce învăța din școală.

Tu cine ești?

Într-o lume în care identitatea e comună și oamenii încearcă să se schimbe după cum se poartă ne pierdem orice sclipire. Unicitatea nu constă în a face ceea ce fac toți, în a-i lăsa pe alții să decidă pentru tine și să-ți trăiască viața. De ce să faci un lucru sau să te poți cumva doar pentru că așa e bine când ai putea să începi să trăiești pentru tine și să fii exact așa cum simți.

E greu să încerci să ieși din turmă, că ești pus la zid și ridiculizat, dar e și mai rău să pierzi un timp foarte prețios doar ca să te modelezi după cum spune societatea, iar la sfârșit să-ți dai seama că nu asta îți doreai.

Nu are rost să irosești ani de zile făcând ceea ce spun alții că trebuie să faci. Unde mai e personalitatea ta? Un om trebuie deosebit de celălalt, în asta constă perfecțiunea, nu în urmarea unui tipar, trebuie să-ți lași sufletul să se vadă prin ceea ce ești și ceea ce faci. Și ce dacă or să-ți spargă oale în cap că nu e bine, mergi pe drumul tău, o să te bucuri la sfârșit că ai avut curajul ăsta și o să merite. 

Oamenii ar trebui să învețe să facă ceea ce-i face fericiți, ceea ce le oferă satisfacție, altfel or să devină niște persoane frustrate care or să taie aripi și n-o să-i lase nici pe alții să trăiască, pentru că asta e societatea, oile din fruntea turmei care dictează ce e de făcut, vor să-ți impună să fii ca ei doar pentru a nu fi ei singurii care s-au ratat și care n-au avut curaj, și satisfacția lor o să se tragă din faptul că au reușit să mai prostească încă alte oi care la rândul lor or să facă la fel. E un perpetuum mobile. Turma trebuie ruptă, nu înmulțită. 

De ce să-ți spună cineva cum ești frumos, ce-ți stă bine, cum să te poți, ce profesie să ai, cine să fii? Ai liberul arbitru, decide pentru tine.

Acum spune-mi, tu cine ești? Cine vor ei sau cine vrei tu?

Mi-ai fost iubireo lecție

Aș vrea să-ți scriu ceva și e prima dată când nu am cuvintele potrivite, nu știu să le așez, să le domin, să le îmblânzesc, nu știu cum să le scot din suflet. Mi-ar plăcea să las ideile să curgă și mâna să scrie, dar e greu, mă năpădesc prea multe, amintiri, frustrări, lucruri nespuse care nu-și mai au rostul. Nu vreau să te urăsc, să-ți reproșez, să te uit, să te regret, ai fost o lecție pe cât de frumoasă pe atât de dură a cărei amintire mă lasă fără suflare de fiecare dată, a cărei presiune o simt în piept, a cărei fiori îmi fac trupul să tresară.

Noi nu eram, și n-am fost niciodată. Îmi pare totul un vis atât de real, se pare că așa s-a sfârșit, ca un vis lung ajuns la sfârșit după un somn obositor în care toată noaptea m-am zbătut, trezindu-mă mai obosită decât eram când mă culcasem.

Dar nu am greșit, nu mi-a fost ușor sa te las să pleci, nu am ales cu inima pe care o zdrobisei de atâtea ori prin cuvinte pe care nu aș vrea să ți le reamintesc, prin acțiuni, prin vise vândute pe consumabile. Nu, am ales cu sufletul, care deja nu te mai simțea, care era scârbit de tot, și care plângea în mine atât de tare încât îl auzeam prin tren, prin stații, prin mulțime, ori de câte ori îți vedea umbra prezenței într-un loc, intr un lucru. Te-a plâns, chiar dacă știa că nu e bine, te-a plâns si m-a lăsat să-mi bat joc de el, se pare că acum el își bate joc de mine, înțepându-mă cu amintirea sufletului tău.

Am făcut cel mai bun lucru, am ales cea mai bună variantă, decizia de a ne separa fiind iminentă. A fost real, totul, imi aduc aminte fiecare sentiment, fiecare senzație, retrăiesc totul. Amuzant, nu? Că și acum, fără tine, tot te aud cum țipi, ce-mi spui.

Mi-ar fi ușor să uit? Nu știu, nu vreau să uit, vreau să-ți aud vocea si reproșurile în minte de fiecare dată cand mă trezesc și de fiecare dată când adorm, ca pe motivație, ca pe învățătură, să realizez ce nu o să trebuiască să mai fac niciodată în viața asta.

Îți mulțumesc, ai fost o lecție minunat de usturătoare.